Se afișează postările cu eticheta arab. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta arab. Afișați toate postările

21 decembrie 2017


Pardes Hanna - Karkur: scurtă excursie într-o lungă istorie :P (partea a II-a)


Continui aici povestirea despre "Livada Hanna" și Karkur. În partea întâi, am povestit istoria celor două localități, viața și problemele întemeietorilor, despre "Sărbătoarea Apei" și boomul portocalelor Jaffa. Am amintit pe generosul Baron Edmond de Rothschild precum și sursa numelui localității Pardes Hanna.

În partea a doua, vizităm "Legenda Ierbii" și Școala Agricolă, discutăm succint despre modernizare, apoi urmărim povestea ghidului venit din România care a trecut prin tabăra de imigranți din localitate în anii '50.

Legenda Ierbii 
Ne abatem întâi din drumul spre Pardes Hanna la Agadat Deshe / „Legenda Ierbii”, un local deosebit unde se organizează nunți și alte evenimente, așezat pe o costișă, într-un minunat cadru natural. Locația cuprinde câteva clădiri istorice, primele fiind construite în anii 1928 de proprietarii livezilor de citrice din jur. La vremea respectivă terenurile se aflau în proprietate privată, dar la mult timp după aceea au trecut în administrarea localității.

Curtea
Curtea

 Încă o curte

Incursiune in istoria locală: Pardes Hanna-Karkur și portocalele Jaffa (partea I)


Azi vreau să vă împărtășesc impresiile din cea mai recentă excursie în Pardes Hanna / „Livada Hanna”, așezare aflată la numai 10 km de casă, cu o istorie strâns legată de cultivarea citricelor. Aceasta este cea mai mare localitate din Israel (42.000 locuitori) care nu a fost încă declarată oraș. În anii ‘50 a asimilat alte două mici așezări, iar din 1969 și localitatea Karkur, purtând de atunci numele Pardes Hanna-Karkur.

În partea întâi parcurgem introducerea istorică, povestind despre viața și problemele întemeietorilor agricultori dar și "Sărbătoarea Apei" și boomul cultivării citricelor Jaffa care a devenit sursa principală de venit până la cel  de-al doilea război mondial, dominând exporturile. Amintim apoi ajutorul acordat întemeietorilor de generosul filantrop, Baronul Rothschild și descoperim cine este Hanna, în cinstea căreia localitatea a fost numită "Pardes Hanna"

În partea a doua (pomâine) vizităm Legenda Ierbii și Școala Agricolă, discutăm pe scurt despre modernizare, apoi ascultăm povestea ghidului venit din România, care a trecut prin tabăra de imigrare din localitate în anii '50.

Istoria așezării Karkur 
Ghidul nostru s-a axat mai mult pe aspectul istoric al așezării. Astfel, am aflat că în 1913 au fost cumpărati 15 km pătrați de pământ (1.500 ha), îndeosebi de la doi mari proprietari otomani de terenuri (de proveniență bosniacă), pe o sumă echivalentă azi cu două milioane de dolari. Pământurile erau nedesțelenite, în parte cu sol nisipos, în apropierea unor mlaștini. La început au fost angajați lucrători, la marginea terenului fiind plantați eucalipți pentru a preveni confiscarea potrivit legii otomane, după trei ani în care ar fi rămas necultivat, precum și pentru a înștiința astfel păstorii turkmeni de existența noului proprietar.

Așezarea Karkur a fost prima întemeiată pe acest teren, începuturile fiind foarte grele, zona fiind „neprielnică sănătății”, sub amenințarea malariei, cu puțini amatori de a se stabili acolo și având de-a face și cu furturile triburilor beduine din apropiere. Abia după sfârșitul Marelui Război, odată cu alungarea turcilor din țară de către englezi și destrămarea Imperiului Otoman, au început sa vină la Karkur, anevoie, câte unul dintre investitorii din Anglia care cumpăraseră o parte de teren înaintea războiului.
Karkur

Spălatul rufelor, Karkur

14 mai 2017


Satul arab Jisr az-Zarka

Vizităm așezarea arăbească Jisr az-Zarka de pe țărmul Mediteranei, cu locuitori de o fizionomie și proveniență mai deosebite, care încearcă recent să promoveze turismul în localitate. Discutăm cu proprietarul unui hostel si imam-ul moscheei.

Trecem pe la movila arheologică Tel Mevorakh, apoi fosta mocirlă Kabara, asanată acum aproape un secol pentru combaterea tânțarilor purtători de malarie.

La urmă ne plimbăm de-a lungul Râului Crocodililor la vărsarea în Mediterană, descoperind plante, geologie și o mică rămășiță arheologică a așezării romano-bizantine Crocodilopolis.

Plecăm cu mașinile personale pentru o scurtă excursie în apropierea Haderei. Destinația este Jisr az-Zarqa, unul din puținele așezări arăbești de pe litoralul israelian. Ne întâlnim la poalele movilei arheologice Tel Mevorakh. Plimbându-mă în jur, fotografiez:

12 iulie 2014


Cantec de copii pentru... alarma anti-racheta? O poveste uluitoare

(In poza: un adapost anti-racheta in forma de omida amplasat langa un teren de joaca pentru protectia copiilor in orasul Sderot. Detalii in continuare).

Este fascinant cum israelienii se adapteaza la cele mai imposibile situatii si razbesc... printr-o atitudine pozitiva si un spirit inovator. Practic, cu acest spirit au reusit sa construiasca o tara moderna si infloritoare intr-un desert, fara nicio resursa naturala :)
Clic aici sa sari peste introducerea istorica direct la povestea cantecului.

In ultimii 15 ani organizatiile islamiste din Gaza in frunte cu Hamas au lansat peste 15.000 de rachete si mortare spre Israel, majoritatea spre orasele si satele din apropiere.

Astfel orasul Sderot care se afla la numai o mila de Gaza (harta) a devenit orasul cel mai bombardat si cu cele mai multe adaposturi anti-racheta din lume, fiind sub atac permanent la intervale aleatorii de ore sau zile in ultimii 15 ani.

Sderot a produs un număr disproporţionat de mare de muzicieni, compozitori şi poeţi. Adriana Katz, medic originar din România, şi-a legat destinul de acest oraş - (citeste-i interviul).


De cateva zile, Hamas a pornit o avalansa continua de sute de rachete pe zi, unele de raza lunga, care pun in pericol 5-6 milioane de locuitori si 2/3 din suprafata tarii (detalii in postarea anterioara "Ploua cu... rachete").

Adaposturi anti-racheta mai "neobisnuite" in orasul Sderot:



Statie de autobuz "adapostita" de beton armat:



Cine este Hamas-ul si cum difera Gaza de arabii condusi de Autoritatea Palestiniana in Iudeea si Samaria?

In 2005 Israelul s-a retras in intregime din fasia Gaza pana la granita internationala, transferand toata populatia evreiasca din fasie (aproximativ 10000 de oameni) in Israel si lasand populatia araba sa se auto-administreze. Din pacate gruparea fundamentalista religioasa violenta Hamas a urcat la putere imediat dupa aceea, distrugand in mod brutal opozitia mai moderata (gruparea Fatah si sustinatorii ei) si mentinand de atunci abuziv conducerea si administrarea fasiei.

Mai multe tari (Uniunea Europeana, SUA, Australia, Canada, Japonia, Iordania, Egipt etc) clasifica Hamas drept o organizatie terorista, acesta actionand prin mijloace violente si propovaduind eliminarea Israelului ca unul din scopurile sale principale.

Dupa preluarea puterii, Hamas a deturnat resurse semnificative din bugetul Gazei pentru sustinerea organizatiilor islamiste radicale si dezvoltarea infrastructurii militare (construind tuneluri si garnizoane subterane, mortare, rachete, explozive, aparatura de comunicatii etc.) si lansand rachete si atacuri armate repetate impotriva civililor israelieni.

In acelasi timp Hamas foloseste in mod cinic propria populatie ca pe un scut uman, militantii lansand rachete si mortare din mijlocul civililor si depozitand amunitiile, explozivele etc in case, moschei, spitale si scoli. Indoctrinarea religioasa nationalista si antisemita de la varsta frageda care este raspandita oricum in lumea musulmana este si mai violenta in Gaza, Hamasul cerand populatiei civile in Gaza sa nu paraseasca obiectivele anuntate ca fiind destinate bombardarii, ceea ce duce din pacate la cresterea numarului victimelor arabe.

Pe acest motiv Hamas a fost condamnat vehement chiar in presa araba de catre unii lideri, jurnalisti si comentatori, deoarece ca si celelalte grupari Jihadiste nu numai ca nu are nicio retinere fata de pierderile civile de ambele parti dar dimpotriva incurajeaza "martirismul" propriei populatii.

Acest proces de radicalizare islamista se repeta in mai multe tari musulmane si arabe, incepand cu revolutia islamica din Iran din 1980, Afganistan (Taliban), fenomenul Al Qaeda, Nigeria (Boko Haram), Turcia si mai recent in ceea ce devine "iarna araba" in Siria si Irak (Statul Islamic in Irak si Siria - SIIL/ SIIS, SI), etc.

Populatia araba din regiunile biblice Iudeea si Samaria (numite si Cisiordania sau West Bank) este separata nu numai teritorial de Gaza dar este spre deosebire mai putin religioasa si este condusa de Autoritatea Palestiniana. Acesti conducatori apartin in mare parte de ramura politica a gruparii Fatah care este considerata mai moderata si care a fost inclestata pana recent intr-un conflict inversunat cu Hamas de aproape 10 ani.

Autoritatea Palestiniana din Iudeea si Samaria deci nu are orientarea militanta religioasa extremista a Hamasului din Gaza, astfel ca in afara de proteste (unele violente) si atacuri verbale, populatia araba din aceste zone nu participa militar la acest conflict, precum nu au participat nici la ultimele doua conflicte din 2008-9 si 2012 dintre Israel si Hamas.

Omida este de fapt un adapost anti-racheta din beton armat amplasat langa un teren de joaca in orasul Sderot, pentru protejarea copiilor in timpul atacurilor cu rachete:




Apararea civila israeliana

Israelienii au perfectionat un sistem complex de alarma anti-racheta care combina radar si metode optice, centru de calcul al traiectoriei rachetelor (cateodata fiind lansate simultan zeci de rachete) si centrul de comanda care in cateva secunde porneste alarma numai in locatiile aflate in pericol.

Ambele sisteme de aparare pasiva (alarma si adaposturile), precum si sistemul activ "Cupola de fier" au fost amintite in postarea anterioara; alarma anti-racheta v-a fi discutata mai pe larg in viitor.

Populatia este deci avertizata cu cuvintele "Culoare Rosie" la radio / TV, cu ajutorul sirenelor care vuiesc in orase si prin intermediul internetului / tel. mobile, sa fuga la adapost (vezi exemplu video). 

Alarmele pot porni la orice ora din zi si noapte, aruncand vietile oamenilor in haos, cateodata in mod repetat. Oriunde esti si orice faci, la nunta, spectacol, pe plaja, la lucru, la baie sau poate chiar in pat, trebuie sa sari ca ars si sa fugi la adapost, racheta fiind asteptata in urmatoarele 15-100 de secunde. Rar, rachetele ajuns si ne-anuntate. 

12 iunie 2014


Israelul în filme de acum un secol (1911-1918)


Primul film (care este si cel mai "nou", cca. 1918) a fost filmat de un amator și prezintă viața de zi cu zi în Orașul Vechi al Ierusalimului. În secvențe se poate observa moscheea Cupolei Stâncii (cunoscuta eronat si ca moscheea Omar). Aceasta a fost clădită la sfârșitul secolului al 7-lea, la numai 50 de ani de la întemeierea Islamului, pe amplasamentul vechilor temple evreiești. Cel de al 2-lea Templu fusese distrus de către romani în secolul 1 (anul 70 e.n) în cadrul înfrângerii uneia din răscoalele evreilor împotriva stăpânirii romane.

Apoi participam la rugăciunile de la Zidul Plângerii (sau Zidul de Apus). Acesta este vestigiul zidului antic care înconjura partea de vest a curții celui de al 2-lea Templu, unele din pietrele masive din compozitia sa cantarind aproape 600 de tone. După distrugerea templului, acest zid este considerat principalul loc sacru al Iudaismului.

Interesant ca deși au fost mai multe tentative de reconstruirea celui de al 3-lea Templu începând de pe vremea romanilor și pana la perioada moderna, acestea nu s-au materializat.

Sunt filmate piața, strada Jaffa, poarta Damascului (inclusiv niște găini străvechi) apoi lăcașuri sfinte evreiești precum mormintele lui David, Rașela, Avşalom si bazinul izvorului Şiloah (despre Citadela Izvorului Shiloah am relatat aici, iar despre perioada sfarsitului ocupatiei otomane am amintit aici).

Filmul a fost descoperit în colectia privata a unei familii de evrei din Amsterdam. Nu este clar dacă tatăl a colectat bucatile de film, sau le-a filmat chiar el pentru a încuraja turismul evreiesc la Ierusalim după începerea ocupației britanice. Este posibil ca unele cadre sa fi fost filmate după sfârșitul perioadei otomane. In film se pot observa magazinele noi din strada Jaffa ale lui Shlomo Cohen & Sons și A. Y. Lederberg.

Filmul a fost prelucrat și publicat de Iacob Gross, autorul cartii "Ierusalim, 1918". Banda sonora a fost adaptata din "Spiritul desertului" de Nahum Heyman.

Fotografie din film - Zidul Plângerii:


In continuare am introdus o secvență (în ivrit) despre Ierusalim din 1913 (10 min).

Am fost surprins de defilările sutelor de elevi la școala Ha'Ezra (min. 6:17)... cât de cochet îmbrăcate erau elevele cu pălărioare, elevii cu sepci, de fapt mai toti sunt imbracati atât de diferit de orientalii din primul film :)


Secvența de mai sus este de fapt preluata dintr-un film mai lung despre viata evreilor în Palestina (Ţara lui Israel sau Ţara Sfânta) în perioada stăpânirii otomane, care a imortalizat pionierii si imigrantii, Ierusalimul si Tel Aviv-ul. Filmul a fost prezentat în mai multe oraşe din Europa printre care şi la Congresul Sionist din 1913 la Viena.

Toate copiile filmul au fost considerate pierdute după începutul primului război mondial până ce negativele originale au fost descoperite în 1997 în arhivele cinematecii franceze.

Filmul (60 min) a fost deci reconstruit după surse originale din arhive aflate în Israel şi Polonia în colaborare cu Arhiva filmului Israelului - Cinemateca Ierusalim:


Urmatorul este cel mai vechi dintre filme (1911), fiind intitulat "Primul film din Palestina" (20 min, incomplet):


Interesant când iți dai seama ca niciunul din cei filmați, nici măcar copiii, nu mai sunt în viata!

In încheiere, un clip muzical (putin mai modern) cu secvențe de la începuturile Tel Aviv-ului:

Vezi si alte fotografii / filme de perioada: aici si aici.



20 aprilie 2014


Vestul Galileei [I]: prăbuşirea Imperiului Otoman și exterminarea creștinilor. Declarația Balfour, Mandatul britanic, așezările "zid și turn". Pădurea Hanita și reîmpădurirea Israelului


Citeşte aici despre:

Pădurea Hanita (230 hectare - harta) a fost plantată după întemeierea aşezării (mai târziu kibuţul) Hanita în 1938, făcând parte dintr-un efort masiv de reîmpădurirea unei țări întregi, un experiment care rămâne încă unic în lume.

Pădurile originale au fost defrişate de-a lungul anilor, proces ce s-a accentuat spre sfârşitul celor patru secole de administrare otomană (1517-1917), când după epuizarea rezervelor existente de cărbuni, turcii au trecut la folosirea lemnului pentru acoperirea cerințelor primului război mondial (1914-1918) pe frontul cu britanicii. (*)

După o introducere istorică (destul de amplă) urmează şi descrierea excursiei propriu zise.

Decăderea şi dezintegrarea Imperiului Otoman

Decăderea imperiului otoman între 1700 şi 1914:

Harta imperiului otoman 1914 (ţarile vasale mai jos):


Primul război mondial s-a terminat cu înfrângerea Imperiului Otoman (şi restul Puterilor Centrale: Imperiul Austro-Ungar, Germania şi Bulgaria) de către Aliaţii Antantei (Imperiul Britanic, Franţa, Rusia, ulterior Italia, SUA şi alte ţări, inclusiv România).

Declarația Balfour (1917) şi hotărârea Consiliului Ligii Națiunilor (1922)

Cabinetul britanic, a publicat în 1917, Declarația Balfour care recunoaște legătura istorică între poporul evreu și Țara Israel și promite că Marea Britanie va sprijini așezarea evreilor în Palestina, care trebuie să devină căminul național al poporului evreu.

La 24 iulie 1922, Consiliul Ligii Națiunilor a recunoscut legătura între poporul evreu și Palestina și a acordat Marii Britanii un mandat de guvernare a Palestinei cu scopul de a dezvolta un cămin național pentru poporul evreu.

Mandatele britanice şi frantuzeşti de după "Marele război"
Imperiului Britanic a decis ca Palestina la vest de râul Iordan să includă aşezământul naţional al poporului evreu iar in partea Palestinei la est de Iordan (Transiordania) sa creeze un emirat semi-independent, ulterior numit Iordania.
Vezi documentarele filmate în acea perioadă (1911-1918): Israelul în filmele de acum un secol

Decăderea imperiului otoman între 1800 şi 1923:

6 aprilie 2014


Vadi Ara [II]: oraşul arăbesc Um El Fahem


Um El Fahem (harta) înseamna mama cărbunelui in arabă şi întradevăr în prima parte a excursiei am văzut un teren de depozitare a cărbunelui de lemn, fabricarea sa în zonă fiind tradiţională.

În 1948 Um El Fahem avea 2.000 de locuitori, apoi în urma sosirii refugiaţilor de război, a ajuns la 5.000 (1949). Astăzi este un oraş cu 50.000 de rezidenţi dar care şi-a păstrat mult din caracterul sătesc.




Locuitorii, arabi cetăţeni israelieni, în mare majoritate musulmani, beneficiază de dreptul de a vota şi de a fi aleşi (ca orice cetăţean israelian). În prezent 12 arabi sunt alesi în parlament (Knesset), în 5 partide diferite.

Majoritatea musulmanilor nu fac armată, dar minorităţi din unele secte musulmane ca druzi, cerchezi şi beduini, precum şi creştini, voluntariază în armată, unii chiar în cariere lungi de profesionişti.

Cei 3 ani de armată ("numai" 2 ani pentru fete) sunt obligatorii numai pentru evrei (evreii ultra-ortodocşi scutiţi până recent de armată, urmând a fi şi ei înrolaţi treptat, în viitor). În aceşti ani se primeşte doar o mică soldă, dar soldaţii de carieră pot câştiga salarii şi beneficii respectabile.

Populaţia oraşului se împarte în patru clanuri principale, numele familiei fiecărui locuitor indicând clanul de care aparţine. În centru, cele patru clanuri au patru moschei.

Cu toate că se vad mici "blocuri" cu mai multe apartamente, în astfel de clădiri locuiesc de fapt membrii unei singure familii. Tata are obligaţia morală să construiască un apartament fiecărui fiu; pentru fete problema revine cuscrilor.



Pozez bogata înflorire a lui Reseda alopecuros Resedaceae apoi turnul moscheii sufi de pe dealul Alexander. 




Sufismul este o credinţă islamică mistică, în care credincioşii încearcă să găsească adevărul dreptăţii divine prin experinţa personală faţă de D-zeu. Adepţii sufismului au fost persecutaţi în anumite ţări islamice, sau atacaţi de unii musulmani aparţinând unor curente mai puritane. 

Pe vârful dealului de află "mormântul unui şeic". Deşi religia musulmană (ca şi cea iudaică) interzice cultul morţilor, s-a încetăţenit vizitarea mormântului unor personalităţi, deşi de multe ori nu se ştie precis cine este îngropat acolo. 

Se pare că în acest mormânt ar zace un reprezentant a lui Alexandru Macedon, de unde ar putea provine şi numele dealului (Alexander) care nu este un nume arab. Conform credinţei din popor, vizita la mormântul lui ar aduce

5 aprilie 2014


Vadi (valea) Ara din "triunghiul" arab de nord [I]


Plecăm de dimineaţa pe Valea (Vadi) Ara, zonă cu populaţie arabă densă.

După o scurtă introducere istorică şi geografică vom continua excursia...

Zona cunoscută drept "triunghiul" (arab), a revenit statului Israel prin încheierea armistiţiului din 1949. Deoarece Israelul era interesat în lărgirea "taliei" subţiri a ţării dintre Iordania şi mare, s-a ajuns la un acord cu regele Abdullah al Iordaniei primind astfel acest teritoriu în schimbul altor terenuri deţinute de Israel în munţii Hebronului şi lângă Beit Şean. După "lărgire", talia a ajuns la 15 kilometri lăţime.

Linia armistiţiului se numeşte linia verde, (apare în prezent punctată pe hărţi), denumirea provenind de la creionul verde cu care a fost însemnată pe harta originală.

Localizarea "triunghiurilor" pe hartă (clic pentru harta interactiva (Google)):
(fă clic pe orice poză pt. mărire, F11 = tot ecranul)

Triunghiul arab (numit în trecut triunghiul mic) este format de fapt din triunghiul nordic şi cel sudic: 

Triunghiul mare era denumirea unei alte zone (în prezent în zona autonomă) în care s-au stabilit bande care terorizau evreii (şi englezii) în timpul revoltei arabe din anii '36-'39. Astăzi denumirea de triunghi mare nu se mai foloseşte, astfel că triunghiul = triunghiul mic nordic.

După armistiţiul din 1949 lăţimea Israelului a ajuns la 15 km:

Vizită de azi deci cuprinde o parte din triunghiul arab de nord. Poţi citi şi despre vizita în triunghiul arab de sud.

În anii 2000, în urma atentatelor sinucigaşe repetate, Israelul a decis să construiască un gard despărţitor de Autonomia Palestiniană pentru a împiedica trecerea teroriştilor in Israel.

Gardul trece în mare parte de-a-lungul liniei verzi, dar face şi unele scurtături, formând câteva enclave palestiniene de partea israeliană a gardului. Locuitorii din enclave au buletin palestinian, putând trece în Autonomie prin treceri supravegheate, teoretic neavând dreptul să circule prin Israel (precum nici israelienii nu au voie să circule în teritoriile strict autonome palestiniene).

După finalizarea gardului separator, atentatele sinucigaşe au scăzut practic la zero. Gardul creează nişte inconvenienţe, de exemplu tratamentele medicale şi şcolarizarea copiilor se fac în Autonomie, unele terenuri agricole sunt de partea israeliană a gardului pe când proprietarii arabi locuiesc în partea Autonomiei ş.a.m.d., dar există şi avantaje, nivelul de trăi de partea israeliană fiind mult mai ridicat.


Deci să continuăm excursia...

Intrăm într-o asemenea enclavă, conduşi de ghida noastră Tal, membră a asociaţiei arabo-evreieşti "Covorul verde", care are ca scop promovarea turismului şi a bunei vecinătăţi. În apropiere sunt cateva sate arăbeşti mari, un oraş arab şi câteva mici aşezări evreieşti.

Spre surprinderea mea, cu toată iarna secetoasă, vegetaţia este bogată cu o abundenţă neaşteptată de flori. Peste câteva săptămâni totul va fi ars de soare.

Prima floare fotografiată este ciulinele Cardus argentatus Lamiaceae, apoi violeta Chaetosciadium trichospermium Apiaceae şi urzica moartă Lamium garganicum Lmiaceae.





Facem o mică pauză aşezându-ne pe bolovanii dintr-un mic luminiş. 


28 decembrie 2013


Oraşele arabe Kalansua şi Tira

Călătorim cu maşinile personale şi ne întâlnim în parcarea unui centru comercial cu ghida, Tal, excursia fiind organizată de către Societatea pentru  apărarea naturii. Tal a iniţiat constituirea unei asociaţii de colaborare cu aşezările arabe, numită "Drumul Mării",  pentru o mai bună cunoaştere a obiceiurilor, a valorilor culturale şi promovarea bunei înţelegeri între cele două popoare. Din asociaţie fac parte evrei şi arabi.

În estul regiunii Sharon a Israelului există două zone dens populate de arabi denumite; "triunghiul de nord" şi "triunghiul de sud".  Turismul în localităţile arabe este aproape inexistent, noi fiind printre primele grupe care vizităm cele două oraşe situate în "triunghiul de sud" (vezi harta traseului pe google).


(fă clic orice poză pt. mărire, F11 = tot ecranul)


Ajungem în Kalansua care are statut de oraş din anul 2000 (22,000 locuitori). Aşezarea a fost transferată Israelului de către Iordania, în urma încheierii armistiţiului de după Războiul de Independenţă (1949), iar locuitorii au primit cetăţenia israeliană.

Cruciaţii aveau aici un fort, cucerit de Saladin în anul 1189. Saladin (Salah Al-Din 1137-1193), un curd irakian, a devenit comandantul forţelor turceşti din Siria. Conducător de oşti talentat, a reîntors controlul turcilor asupra Egiptului apoi a restabilit puterea musulmană asupra cruciaţilor, cucerind Ierusalimul în anul 1187. Lupta lui împotriva cruciaţilor a devenit simbolul conceptului de jihad (război sfânt), echivalentul musulman al cruciadei. 

Numele Kalansua înseamnă în arabă pălărie şi după una dintre legende, aici i-ar fi căzut pălăria lui Saladin. Spre deosebire de majoritatea aşezărilor arabe, Kalansua se întinde pe şes, uneori suferind inundaţii.

Fotografiez o plantă decorativa neidentificată, strada şi clădiri. 

22 decembrie 2013


Beduinii din Galileea (II): satul Arab Al Aramsh, granița libaneză și legenda Văii Tigrului; pârâul Tzalmon


Ne luăm rămas bun de la gazdă şi după o scurtă călătorie ne oprim la poalele dealului Kamon, unde de-a-lungul unei falii geologice curge râuşorul Tzalmon (traseul). Având originea în munţii Meiron, izvoarele îi asigură curgerea tot timpul anului, vărsându-se în Marea Galileei. Coborîm în vale şi facem o plimbare de o oră în josul râului.



Pozez: coastele parţial împădurite, albia stâncoasă, vegetaţia bogată de lângă râu.



(click orice poză pt. mărire, F11 = tot ecranul)