3 februarie 2018


Radu Gabrea (1937-2017), un regizor filosemit de excepție, deschizător de cale

La comemorarea unui an de la dispariția regizorului Radu Gabrea, atasez un articol pe care l-am publicat acum 2 luni despre 10 din filmele sale cu tematică evreiască. Prin abordarea unor subiecte istorice considerate tabu în filmografia românescă, acesta a deschis calea unor tineri regizori care de asemenea au tratat subiecte istorice reprimate din conștiința națională [Romulus Balasz cu  „Souvenirs de Iași” (2016), Radu Jude cu „Aferim”(2015) și „Țara Moartă” (2017), etc] contribuind astfel la maturizarea societății românești.

Radu Gabrea, un regizor filosemit de excepție, deschizător de cale


În cadrul Festivalului Filmului Evreiesc București (14-21 oct. 2017) au fost proiectate două din filmele regretatului regizor Radu Gabrea. „Călătoria lui Gruber” (2008) este filmul care a atins pentru prima oară subiectul Holocaustului românesc pe marile ecranele din România și în mod specific Pogromul de la Iași și Trenurile Morții, evenimente îndelung negate, distorsionate sau pur și simplu ascunse din istoria oficială a României. Acțiunea prezintă vizita la Iași al corespondentului de război pentru "Corriere della Sera", care află faptul că mulți cetățeni de origine evreiască fuseseră fie omorâți în curtea Chesturii, fie evacuați cu trenul către o destinație incertă. Treptat și în mod subtil este descoperită anvergura măcelului populației evreiești care constituia atunci jumătate din populația orașului, peste 13 mii fiind uciși pe străzi, la Chestură sau înghesuiți în vagoane de marfă închise ermetic și lăsați pradă căldurii toride zile întregi fără apă sau mâncare.

Al doilea film, „Struma” (2010), prezintă tragedia vasului supraîncărcat cu 790 de evrei refugiați din România, plecat din Constanța spre Țara Sfântă în decembrie 1941, intrarea acestora fiind refuzată de autoritățile turcești și britanice. Nava era o epavă plutitoare ruginită, un iaht cu
catarge de 75 de ani cu o capacitate de 80-100 de persoane, folosit in ultimii ani pentru transportul vitelor pe Dunăre. Era echipat cu un motor inadecvat, de ocazie, recuperat de la o navă scufundată și reparat de câteva ori pe parcursul acestei călătorii până la defectarea sa definitivă în largul Mării Negre. Timp de două luni și jumătate, pasagerii înghesuiți pe această navă au dus o viață chinuită și plină de incertitudini, ancorați într-un mic port de lângă Istanbul în carantină, fără a avea voie să coboare pe uscat. În seara de 23 aprilie 1941, nava cu motorul nefuncțional, a fost remorcată în larg de către turci și lăsată în derivă, numai pentru a fi torpilată în dimineață următoare de un submarin sovietic (lucru descoperit și dovedit mulți ani mai târziu). David Stoliar, un tânăr de 19 ani, a fost singurul supraviețuitor al acestui dezastru naval civil, cel mai mare din Marea Neagră în Al Doilea Război Mondial.

Într-o carieră de peste 45 de ani, Gabrea a regizat mai mult de 25 de filme artistice și documentare în România și Germania, a fost președinte al Oficiului Național de Cinematografiei (1997-1999), profesor de regie și montaj la Academia de Teatru și Film din București și critic de film la mai multe ziare. Multe din filmele sale mai târzii tratează subiectul minorităților din România (sași, șvabi) dar mai ales pe cel al evreilor, aspect asupra căruia vom stărui în continuare.

Gabrea, născut la București într-o familie creștină, a avut germana ca limbă maternă. Tatăl, originar din Văleni-Muscel, avea un doctorat obținut în Germania, iar familia mamei bucureștene avea origini germanice (Bohemia). Întâmpinând greutăți cu cenzura în România comunistă, Gabrea a fugit în Vest în 1974 după participarea sa la Festivalul de Film de la Cannes. A obținut apoi doctoratul (Ph.D) în comunicații sociale la Universitatea Louvain-la-Neuve (Belgia).

27 ianuarie 2018


Eva Heyman sau Anne Frank a Transilvaniei și Holocaustul din Ungaria (VIDEO)


De Ziua Internațională a Holocaustului ne amintim de Éva Heyman, denumită și Anne Frank a Transilvaniei, care rămâne încă prea puțin cunoscută. Éva Heyman reprezintă pentru Oradea ceea ce Anne Frank înseamnă pentru Amsterdam. Ambele fete au ținut un jurnal care a fost publicat după moartea lor în lagăre de exterminare. Printr-o coincidență nefastă, Eva și Anna au fost simultan pentru o perioadă la Auschwitz unde Eva a și murit, apoi Anna și mama Evei au fost deținute la Bergen Belsen unde Anna a murit.



Născută în 1931 în Oradea (România), Éva și familia se află în Ardealul de Nord, zonă preluată de Ungaria în 1940. Ca și în România dictaturii regale și mai ales perioada regimului Antonescu, regimul amiralului Miklos Horthy promulgă  între 1938-1941 o serie de legi anti-evreiești în spiritul legilor rasiale de la Nürnberg.

Eva Heyman, 1934
După anexarea unor teritorii printre care și Ardealul de Nord, guvernul maghiar a decis să-i expulzeze pe apatrizi și pe cei ce nu puteau dovedi că au fost rezidenți maghiari legali din 1850, peste 20.000 de evrei fiind astfel adunați în sudul Poloniei/Ucraina între 15 iulie și 12 august 1941, deși în graba acțiunii nu s-a mai ținut cont că o parte dintre aceștia erau cetățeni maghiari.

Majoritatea acestora au fost uciși în masacrul de la Kameneț-Podolski (în română, Camenița) la sfârșit de august, în ceea ce a fost primul masacru de mare amploare în care, pe lângă bărbații la vârsta de a purta arme, au fost uciși copii, femei și bătrâni. Masacrul, care a durat trei zile și la care au cooperat trupe SS, Einsatzgruppe C nemțesc , soldați maghiari și jandarmi ucrainieni, a marcat o schimbare de scară în politica naziștilor de exterminare, fiind primul masacru în care au fost uciși peste 10.000 de oameni într-o singură zi. Printre cei expulzați și uciși se află și familia Martei, prietena amintită frecvent în jurnal de Eva.

Ca și în România, au avut loc câteva pogromuri și pe teritoriul Ungariei în care armata și jandarmeria au omorât nu numai evrei dar și sârbi, români și alte etnii. Alte zeci de mii de evrei maghiari au fost trimiși la muncă obligatorie. Dintre aceștia, peste 40.000 au murit pe frontul rusesc între 1942-1943 (mulți chiar omorâți de gardienii unguri).

Cu toate acestea, guvernul primului ministru Kállay sub regentul Horthy refuză să trimită majoritatea evreilor unguri la exterminare în afara țării între 1942 și 1943. Acest lucru se schimbă însă radical în martie 1944 când nemții invadează Ungaria și forțează formarea unui nou guvern cooperant condus de Sztójay. Acest guvern legalizează partidul extremist pronazist și antisemit Crucea cu Săgeți și decide imediat si deportarea cu o viteză năucitoare de câteva săptămâni a tuturor evreilor maghiari (peste 900.000) cu ajutorul lui Adolf Eichmann, decizie care va determina și transferarea forțată a familiei Evei în ghetou.


21 decembrie 2017


Pardes Hanna - Karkur: scurtă excursie într-o lungă istorie :P (partea a II-a)


Continui aici povestirea despre "Livada Hanna" și Karkur. În partea întâi, am povestit istoria celor două localități, viața și problemele întemeietorilor, despre "Sărbătoarea Apei" și boomul portocalelor Jaffa. Am amintit pe generosul Baron Edmond de Rothschild precum și sursa numelui localității Pardes Hanna.

În partea a doua, vizităm "Legenda Ierbii" și Școala Agricolă, discutăm succint despre modernizare, apoi urmărim povestea ghidului venit din România care a trecut prin tabăra de imigranți din localitate în anii '50.

Legenda Ierbii 
Ne abatem întâi din drumul spre Pardes Hanna la Agadat Deshe / „Legenda Ierbii”, un local deosebit unde se organizează nunți și alte evenimente, așezat pe o costișă, într-un minunat cadru natural. Locația cuprinde câteva clădiri istorice, primele fiind construite în anii 1928 de proprietarii livezilor de citrice din jur. La vremea respectivă terenurile se aflau în proprietate privată, dar la mult timp după aceea au trecut în administrarea localității.

Curtea
Curtea

 Încă o curte

Incursiune in istoria locală: Pardes Hanna-Karkur și portocalele Jaffa (partea I)


Azi vreau să vă împărtășesc impresiile din cea mai recentă excursie în Pardes Hanna / „Livada Hanna”, așezare aflată la numai 10 km de casă, cu o istorie strâns legată de cultivarea citricelor. Aceasta este cea mai mare localitate din Israel (42.000 locuitori) care nu a fost încă declarată oraș. În anii ‘50 a asimilat alte două mici așezări, iar din 1969 și localitatea Karkur, purtând de atunci numele Pardes Hanna-Karkur.

În partea întâi parcurgem introducerea istorică, povestind despre viața și problemele întemeietorilor agricultori dar și "Sărbătoarea Apei" și boomul cultivării citricelor Jaffa care a devenit sursa principală de venit până la cel  de-al doilea război mondial, dominând exporturile. Amintim apoi ajutorul acordat întemeietorilor de generosul filantrop, Baronul Rothschild și descoperim cine este Hanna, în cinstea căreia localitatea a fost numită "Pardes Hanna"

În partea a doua (pomâine) vizităm Legenda Ierbii și Școala Agricolă, discutăm pe scurt despre modernizare, apoi ascultăm povestea ghidului venit din România, care a trecut prin tabăra de imigrare din localitate în anii '50.

Istoria așezării Karkur 
Ghidul nostru s-a axat mai mult pe aspectul istoric al așezării. Astfel, am aflat că în 1913 au fost cumpărati 15 km pătrați de pământ (1.500 ha), îndeosebi de la doi mari proprietari otomani de terenuri (de proveniență bosniacă), pe o sumă echivalentă azi cu două milioane de dolari. Pământurile erau nedesțelenite, în parte cu sol nisipos, în apropierea unor mlaștini. La început au fost angajați lucrători, la marginea terenului fiind plantați eucalipți pentru a preveni confiscarea potrivit legii otomane, după trei ani în care ar fi rămas necultivat, precum și pentru a înștiința astfel păstorii turkmeni de existența noului proprietar.

Așezarea Karkur a fost prima întemeiată pe acest teren, începuturile fiind foarte grele, zona fiind „neprielnică sănătății”, sub amenințarea malariei, cu puțini amatori de a se stabili acolo și având de-a face și cu furturile triburilor beduine din apropiere. Abia după sfârșitul Marelui Război, odată cu alungarea turcilor din țară de către englezi și destrămarea Imperiului Otoman, au început sa vină la Karkur, anevoie, câte unul dintre investitorii din Anglia care cumpăraseră o parte de teren înaintea războiului.
Karkur

Spălatul rufelor, Karkur

14 mai 2017


Satul arab Jisr az-Zarka

Vizităm așezarea arăbească Jisr az-Zarka de pe țărmul Mediteranei, cu locuitori de o fizionomie și proveniență mai deosebite, care încearcă recent să promoveze turismul în localitate. Discutăm cu proprietarul unui hostel si imam-ul moscheei.

Trecem pe la movila arheologică Tel Mevorakh, apoi fosta mocirlă Kabara, asanată acum aproape un secol pentru combaterea tânțarilor purtători de malarie.

La urmă ne plimbăm de-a lungul Râului Crocodililor la vărsarea în Mediterană, descoperind plante, geologie și o mică rămășiță arheologică a așezării romano-bizantine Crocodilopolis.

Plecăm cu mașinile personale pentru o scurtă excursie în apropierea Haderei. Destinația este Jisr az-Zarqa, unul din puținele așezări arăbești de pe litoralul israelian. Ne întâlnim la poalele movilei arheologice Tel Mevorakh. Plimbându-mă în jur, fotografiez: