21 decembrie 2017


Pardes Hanna - Karkur: scurtă excursie într-o lungă istorie :P (partea a II-a)


Continui aici povestirea despre "Livada Hanna" și Karkur. În partea întâi, am povestit istoria celor două localități, viața și problemele întemeietorilor, despre "Sărbătoarea Apei" și boomul portocalelor Jaffa. Am amintit pe generosul Baron Edmond de Rothschild precum și sursa numelui localității Pardes Hanna.

În partea a doua, vizităm "Legenda Ierbii" și Școala Agricolă, discutăm succint despre modernizare, apoi urmărim povestea ghidului venit din România care a trecut prin tabăra de imigranți din localitate în anii '50.

Legenda Ierbii 
Ne abatem întâi din drumul spre Pardes Hanna la Agadat Deshe / „Legenda Ierbii”, un local deosebit unde se organizează nunți și alte evenimente, așezat pe o costișă, într-un minunat cadru natural. Locația cuprinde câteva clădiri istorice, primele fiind construite în anii 1928 de proprietarii livezilor de citrice din jur. La vremea respectivă terenurile se aflau în proprietate privată, dar la mult timp după aceea au trecut în administrarea localității.

Curtea
Curtea

 Încă o curte

Incursiune in istoria locală: Pardes Hanna-Karkur și portocalele Jaffa (partea I)


Azi vreau să vă împărtășesc impresiile din cea mai recentă excursie în Pardes Hanna / „Livada Hanna”, așezare aflată la numai 10 km de casă, cu o istorie strâns legată de cultivarea citricelor. Aceasta este cea mai mare localitate din Israel (42.000 locuitori) care nu a fost încă declarată oraș. În anii ‘50 a asimilat alte două mici așezări, iar din 1969 și localitatea Karkur, purtând de atunci numele Pardes Hanna-Karkur.

În partea întâi parcurgem introducerea istorică, povestind despre viața și problemele întemeietorilor agricultori dar și "Sărbătoarea Apei" și boomul cultivării citricelor Jaffa care a devenit sursa principală de venit până la cel  de-al doilea război mondial, dominând exporturile. Amintim apoi ajutorul acordat întemeietorilor de generosul filantrop, Baronul Rothschild și descoperim cine este Hanna, în cinstea căreia localitatea a fost numită "Pardes Hanna"

În partea a doua (pomâine) vizităm Legenda Ierbii și Școala Agricolă, discutăm pe scurt despre modernizare, apoi ascultăm povestea ghidului venit din România, care a trecut prin tabăra de imigrare din localitate în anii '50.

Istoria așezării Karkur 
Ghidul nostru s-a axat mai mult pe aspectul istoric al așezării. Astfel, am aflat că în 1913 au fost cumpărati 15 km pătrați de pământ (1.500 ha), îndeosebi de la doi mari proprietari otomani de terenuri (de proveniență bosniacă), pe o sumă echivalentă azi cu două milioane de dolari. Pământurile erau nedesțelenite, în parte cu sol nisipos, în apropierea unor mlaștini. La început au fost angajați lucrători, la marginea terenului fiind plantați eucalipți pentru a preveni confiscarea potrivit legii otomane, după trei ani în care ar fi rămas necultivat, precum și pentru a înștiința astfel păstorii turkmeni de existența noului proprietar.

Așezarea Karkur a fost prima întemeiată pe acest teren, începuturile fiind foarte grele, zona fiind „neprielnică sănătății”, sub amenințarea malariei, cu puțini amatori de a se stabili acolo și având de-a face și cu furturile triburilor beduine din apropiere. Abia după sfârșitul Marelui Război, odată cu alungarea turcilor din țară de către englezi și destrămarea Imperiului Otoman, au început sa vină la Karkur, anevoie, câte unul dintre investitorii din Anglia care cumpăraseră o parte de teren înaintea războiului.
Karkur

Spălatul rufelor, Karkur

14 mai 2017


Satul arab Jisr az-Zarka

Vizităm așezarea arăbească Jisr az-Zarka de pe țărmul Mediteranei, cu locuitori de o fizionomie și proveniență mai deosebite, care încearcă recent să promoveze turismul în localitate. Discutăm cu proprietarul unui hostel si imam-ul moscheei.

Trecem pe la movila arheologică Tel Mevorakh, apoi fosta mocirlă Kabara, asanată acum aproape un secol pentru combaterea tânțarilor purtători de malarie.

La urmă ne plimbăm de-a lungul Râului Crocodililor la vărsarea în Mediterană, descoperind plante, geologie și o mică rămășiță arheologică a așezării romano-bizantine Crocodilopolis.

Plecăm cu mașinile personale pentru o scurtă excursie în apropierea Haderei. Destinația este Jisr az-Zarqa, unul din puținele așezări arăbești de pe litoralul israelian. Ne întâlnim la poalele movilei arheologice Tel Mevorakh. Plimbându-mă în jur, fotografiez:

23 aprilie 2017


Deșertul Negev: Oaza Ein Avdat din canionul Tsin și așezarea nabateană Avdat pe Drumul Mirodeniilor

Altă incursiune în deșertul Negev:
  • oaza Ein Avdat din canionul sec al râului Tsin (Țin) și 
  • ruinele așezării Avdat, cea mai importantă așezare dintre Petra și Marea Mediterană pe ruta antică a mirodeniilor din perioada nabateenilor, o veche civilizație acum dispărută. 
Pe drum vedem peșteri folosite de călugări bizantini, două din cele peste 7.000 de petroglife preistorice din zonă, câteva ruine romane si bizantine (la Avdat) și descoperim vegetația locală inclusiv o surpriză: planta care crește pe Zidul Plângerii din Ierusalim.

Plecăm dis-de-dimineață și după o călătorie de trei ore cu autobuzul coborâm în valea săpată de râul Țin, cel mai lung din deșertul Negev, lângă așezarea Sde Boker.

Râul are o lungime de 120 km. și curge spre Marea Moartă de 10-15 milioane de ani, dar înaintea formării faliei Mării Moarte (din cadrul marelui rift Siro-African) se vărsa în Marea Mediterană. Ca toate râurile din Negev, este sec majoritatea timpului, apa curgând numai în timpul rarelor ploi, când poate însă ajunge pentru scurt timp la debite impresionante (peste 1400 mc/sec).

Primul val al apelor după ploaie (video):



Același moment din alt unghi aici. Alteori valul începe lent, ca apoi să ia proporții. Filmare din dronă dedesubt (2015). Vezi și 2010, 2014, 2016 și iar 2010.



Astăzi însă nu o sa avem parte de o astfel de dramă :)

În fața noastră se deschide canionul Ein Avdat (oaza Avdat). Pe fundul său se adună apa de la trei izvoare, apă care apoi dispare în aval din nou în subteran prin albia nisipoasă.


Începem urcușul în amonte (harta traseului):

3 aprilie 2017


Negev-ul Apusean: pe urmele Primului Război Mondial și... flori de primăvară

Vizităm urmele ostilităților din Primul Război Mondial la frontiera dintre Imperiul Otoman și Egipt care au condus la retragerea turcilor din Levant după 400 de ani, facând posibilă întemeierea Israelului (și a statelor arabe). Urmărim și epopeea Cavaleriei Ușoare ANZAC (Australian and New Zealand Army Corps) care și-a câștigat faima în Bătălia de la Beersheba.

Printr-o coincidență istorică, guvernul britanic a aprobat tot în aceeași zi (31 oct. 1917), declarația Balfour despre "crearea unui cămin național evreiesc".

Vom vizita și rămășițele fabricii de sulf interbelice de lângă kibutzul Be'eri, apoi mozaicul sinagogii antice Maon (sec. VI) de lângă kibutzul Nirim. Nu m-am putut abține să fotografiez florile din această zonă deșertică ce înfloresc exuberant după ploile de iarnă. Plantele sălbatice sunt la sfârșitul perioadei de vegetație; peste o lună majoritatea se vor veșteji sub soarele arzător, în lipsa ploilor care vor reveni de-abia la iarna.

Ziua ANZAC în Israel: reconstituirea bătăliei de la Beersheba din 1917

Introducere
La începutul conflagrației Imperiul Otoman avea mai multe opțiuni: o minoritate susținea alierea cu britanicii care stăpâneau în Egipt și Irak, alții pledau pentru neutralitate. Factorii care au decis intrarea în război de partea Germaniei au fost: poziția fermă a acesteia față de Rusia (dușmanul jurat al turcilor), promisiunea de ajutor finaciar și proiectul de cale ferată Berlin-Bagdad. Germania era foarte interesată de alierea turcilor, care stăpâneau strâmtorile Bosfor și Dardanele și care ar fi putut să blocheze aprovizionarea rușilor prin porturile Mării Negre, singurele care nu înghețau iarna.
Pe de altă parte, învecinarea Imperiului Otoman cu Egiptul ar fi permis cucerirea Canalului de Suez, și blocarea transportului de trupe și aprovizionarea Britaniei pe această cale.


Imperiul Otoman (1914) in verde. Linia verde este conturul imperiului la apogeu

Gallipoli
Răspunsul Britaniei la intrarea turcilor în război a fost debarcarea de trupe în peninsula Gallipoli din Asia Mică, pe malul de nord al strâmtorii Dardanele (vezi harta și detalii), având ca scop cucerirea strâmtorilor și a Constantinopolului. Englezii au adus trupe și din Australia și Noua Zeelandă. Conduși de către colonelul Mustafa Kemal Atatürk, turcii au obținut aici cea mai mare victorie a lor din cursul războiului, luptându-se pentru apărarea pământurilor natale. Britanicii au părăsit peninsula după opt luni de lupte, iar Winston Churchil, unul din promotorii principali ai operațiunii, a rămas cu reputația pătată pentru mulți ani. Mai multe despre campania din Gallipoli aici




Egipt
Între timp, turcii construiau febril calea ferată în Siria de Sud (zonă redenumită Palestina de britanici) spre peninsula Sinai, aceasta fiind mijlocul principal de aprovizionare și transport a trupelor. Majoritatea pădurilor din acest teritoriu au fost defrișate, lemnul servind combustibil pentru locomotive și pentru confecționarea traverselor de cale ferată (vezi Reîmpădurirea Israelului după prăbuşirea Imperiului Otoman).

Egiptul dobăndise deja autonomie față de Imperiu Otoman și era acum sub influență britanică. În ianuarie 1915 a început operațiunea otomană din Peninsula Sinai pentru cucerirea Canalului de Suez, o mare parte a trupelor fiind purtate de cămile.


Soldati turci pe cămile

Cavaleria turcă
Armata turcă condusă de colonelul bavarez Kress von Kressenstein a reușit să ajungă la malul răsăritean al Canalului dar nu să cucerească malul apusean, unde englezii au efectuat lucrări de apărare. Un general englez venit în vizită i-a spus comandantului local: "Vreți să fiți apărați de Canal, sau vreți să apărați Canalul? În cazul al doilea trebuie să ocupați și malul răsăritean!"

Kress von Kressenstein, 1916
După terminarea campaniei din Gallipoli, ambele părți combatante își transferă trupele de acolo pe teatrul de operații din Sinai. În anul 1916 după încă un atac nereușit al turcilor în Sinai, britanicii organizați în EEF (Egyptian Expeditionary Force adică Forța expediționară egipteană) trec la ofensivă și încep să construiască o cale ferată spre nord de-a-lungul litoralului, pe când turcii construiau în același timp o cale ferată aproape paralelă dar în sens invers mai la est, prin centrul peninsulei, ajungând până la Kuseima. Apoi turcii aflați sub presiune au hotărât să se retragă din Sinai, demontând parțial aceste șine.

Construcția căii ferate (si conducte de apă) din Kantara spre Gaza pentru aprovizionarea armatei britanice


Rații aduse armatei britanice pe cămile
Ambulanțe otomane (cămile cu câte 2 tărgi fiecare)
Gaza
În anul 1917 britanicii se apropie de Gaza, care era puternic apărată de către turci. Ocuparea Gazei este importantă pentru a deschide drumul spre nordul Palestinei, dar două atacuri conduse de generalul Murray sunt respinse. Pierderile britanicilor sunt mari, mai ales în cursul celui de al doilea atac, turcii trăgând învățăminte din desfășurarea primului.