Beduinii din Galileea (II): satul Arab Al Aramsh, granița libaneză și legenda Văii Tigrului; pârâul Tzalmon

Ne luăm rămas bun de la gazdă şi după o scurtă călătorie ne oprim la poalele dealului Kamon, unde de-a-lungul unei falii geologice curge râuşorul Tzalmon (traseul). Având originea în munţii Meiron, izvoarele îi asigură curgerea tot timpul anului, vărsându-se în Marea Galileei. Coborîm în vale şi facem o plimbare de o oră în josul râului.

Pozez: coastele parţial împădurite, albia stâncoasă, vegetaţia bogată de lângă râu.

(click orice poză pt. mărire, F11 = tot ecranul)

Pâlcuri de trestie îşi ridică spicele în sus, iar stejarul autohton cu frunza veşnic verde este arborele dominant în vale.

Frunzele cărnoase verzi şi late ce ies din pământ aparţin plantei multianuale Urginea maritima - Liliaceae. În fiecare an, bulbul plantei se autoinfige tot mai adânc în pământ, ajungând la 30-40 de cm de suprafaţa solului. Această proprietate a fost folosită de agricultorii arabi pentru a însemna haturile dintre loturile de pământ. Chiar dacă agricultorul va intra cu plugul (care ară până la adâncimea de 10 cm.) în lotul vecinului, şirul de plante răsărite va indica graniţa.

Fotografiez: roşcovul care creşte şi în locuri destul de aride, salcia iubitoare de apă, nişte frunze cărnoase mai înguste (Asphodelus -Liliaceae), o floare cam mototolită de garofiţă (Dianthus – Caryophillaceae).

Trecem pe lângă o mică peşteră, câteva terase plantate cu măslini, o rămăşiţă dintr-un zid ce aparţinea unei mori de apă de pe vremea otomanilor, un copac ars, o floare ce seamănă cu păpădia (probabil Launaea – Asteraceae).

Desişul de plante uscate rămase din toamnă, aparţin speciei Echium glomeratum – Boraginaceae.

Clădirile de pe coasta văii sunt două mori de apă otomane, aşezate una sub alta, fiind puse în mişcare de apa adusă din susul raului, printr-un canal.

Fotografiez doi cai priponiţi lângă nişte ruine (moară de apă?) şi nişte flori întârziate şi cam răvăşite de mure.

Continuăm călătoria şi din mersul autobuzului pozez sate arabe şi plantaţii de măslini. Ajungem în satul beduin Arab Al Aramshe situat lângă graniţa cu Libanul.

Ne întâmpină doi cai curioşi care ne privesc prin ferestrele grajdului.

Satul este împrăştiat pe 3 coline, oamenii construindu-şi casele în locul unde şi-au ridicat corturile.

Ne primeşte Mahmud care ne expune povestea localităţii. Spre deosebire de alte aşezări au ajuns aici câteva familii care au avut probleme şi au fost expulzate din triburile lor.

Aşezându-se lângă graniţă, le permitea să perceapă "taxa de trecere" sau să fure. Furtul nu este condamnat de către beduini ci considerat un semn de bărbăţie şi vitejie. Hoţul este apreciat: cum a reuşit să intre în grajdul păzit şi să fure caii? Vorba lui Mahmud: "şi astăzi noi rărim merele din pomii chibuţurilor vecine că să dea recoltă mai mare anul viitor".

În anii 1936-1939 apar vecini noi: kibuţuri agricole considerate ilegale de mandatul britanic. Relaţiile între vecini fiind bune, beduinii nu urmează îndemnul lui Fauzi Al Kaukji unul din conducătorii Armatei de Eliberare Arabe, să se alăture luptei arabilor ca să împingă toţi evreii în mare.

După obținerea independenţei, Israelul dispune evacuarea satului şi reaşezarea beduinilor, dar cu ajutorul intervenţiei kibuţurilor vecine sunt lăsaţi pe loc. Astăzi, cu toate că localitatea este destul de împrăştiată, primeşte toate serviciile, mulţi tineri se înrolează în armată, alţii sunt meseriaşi, foarte puţini se mai ocupă de păstorit sau agricultură.

Mulţi tineri, mai ale fetele, urmează cursuri superioare. Fiica lui Mahmud urmează medicina în România.

După o călătorie de câteva sute de metri printre grohotişuri, ne apropiem de graniţa libaneză. Antena de pe creastă este încă pe teritoriul israelian.

Graniţa a fost rectificată în anul 2000, conform liniei acceptate de către ONU. Se poate vedea gardul, drumul patrulelor şi un post al forţelor ONU în Liban, care au înlocuit forţele organizaţiei Hizballah din zona graniţei în 2006, după al doilea război din Liban. De atunci (cu rare excepţii) graniţa este liniştită.

În faţa noastră se desfăşoară vederea panoramică a Libanului, putând vedea în zare cartierele oraşului Tir. O parte din locuitorii din Arab Al Aramshe au rude în localităţile libaneze de lângă graniţă. În ultima poză a graniţei, casele din dreapta sunt din Arab Al Aramshe.

La întoarcere fotografiez o viţică, câteva oi într-un mic staul, un alt cartier al localităţii şi pe şoferul nostru Musa, arab negru, descendent a sclavilor negri aduşi din Africa.

Portocalii sunt ai gazdei noastre Mahmud.

La coborîrea din localitate reuşesc să pozez din autobuz Valea tigrului (Vadi Namer), aici fiind ucis de către un pastor din Arab Al Aramshe ultimul tigru anatolian (Panthera pardus tulliana) din Galileea. Specia face parte din familia tigrului dar este pătat ca leopardul.

Întâmplarea a avut loc în anul 1965. După ce tigrul a sfâşiat un ţap, păstorul a încercat să-l îndepărteze aruncând spre el cu o piatră. Tigrul a sărit însa la om, încercând să-l prindă de gât, dar acesta i-a blocat botul cu mâna (pierzând 3 degete) şi după o luptă acerbă corp la corp, l-a înjunghiat, tăindu-i artera carotidă. Tigrul avea doi metri lungime şi cântărea 120 kg, iar blana lui este expusă şi astăzi într-unul din chibuţurile vecine.

După această ispravă, beduinul a fost spitalizat timp de două luni dar a devenit un erou al tribului.

După o călătorie de două ore ajungem acasă pe întuneric.

Citeste şi partea I