Oraşele arabe Kalansua şi Tira ~ Xcursii prin Țara Sfântă

Călătorim cu maşinile personale şi ne întâlnim în parcarea unui centru comercial cu ghida, Tal, excursia fiind organizată de către Societatea pentru apărarea naturii. Tal a iniţiat constituirea unei asociaţii de colaborare cu aşezările arabe, numită "Drumul Mării", pentru o mai bună cunoaştere a obiceiurilor, a valorilor culturale şi promovarea bunei înţelegeri între cele două popoare. Din asociaţie fac parte evrei şi arabi.

În estul regiunii Sharon a Israelului există două zone dens populate de arabi denumite; "triunghiul de nord" şi "triunghiul de sud". Turismul în localităţile arabe este aproape inexistent, noi fiind printre primele grupe care vizităm cele două oraşe situate în "triunghiul de sud" (vezi harta traseului pe google).

(fă clic orice poză pt. mărire, F11 = tot ecranul)

Ajungem în Kalansua care are statut de oraş din anul 2000 (22,000 locuitori). Aşezarea a fost transferată Israelului de către Iordania, în urma încheierii armistiţiului de după Războiul de Independenţă (1949), iar locuitorii au primit cetăţenia israeliană.

Cruciaţii aveau aici un fort, cucerit de Saladin în anul 1189. Saladin (Salah Al-Din 1137-1193), un curd irakian, a devenit comandantul forţelor turceşti din Siria. Conducător de oşti talentat, a reîntors controlul turcilor asupra Egiptului apoi a restabilit puterea musulmană asupra cruciaţilor, cucerind Ierusalimul în anul 1187. Lupta lui împotriva cruciaţilor a devenit simbolul conceptului de jihad (război sfânt), echivalentul musulman al cruciadei.

Numele Kalansua înseamnă în arabă pălărie şi după una dintre legende, aici i-ar fi căzut pălăria lui Saladin. Spre deosebire de majoritatea aşezărilor arabe, Kalansua se întinde pe şes, uneori suferind inundaţii.

Fotografiez o plantă decorativa neidentificată, strada şi clădiri.

Ne întâlnim lângă fosta fântână a localităţii cu ghidul arab (cu barba în stilul credincioşilor musulmani), responsabil cu renovarea moscheii.

Fântâna străveche (se pare încă din vremea romanilor) azi în stare neglijată, era legată în evul mediu prin două tunele de moschee şi fort. Apa freatică cu un nivel destul de constant, se alimentează din acviferul dealurilor în est şi din acviferul litoralului în vest. Aproape în fiecare an cădea în puţ câte o victimă şi se îneca.

În anul 1957 (Kalansua avea 2300 locuitori) statul Israel conectează localitatea la reţeaua de apă potabilă, eliberând femeile de corvoada cărării apei în ulcioare purtate pe cap. Fiind întrebate dacă sunt mulţumite, femeile au răspuns că pe de o parte le-a uşurat viaţa, dar pe de altă parte le-a frustat de întâlnirile de lângă fântână, unde văzându-se cu alte femei aflau toate ştirile şi bârfele. Pe vremea când nu existau alte mijloace de informaţie, întâlnirile de la fântână erau "centrul informaţional al localităţii".

Fotografiez şanţurile săpate de-a-lungul secolelor de către frânghia cu care se trăgea apa din puţ, în piatra din ghizdul fântânii.

Pozez şcoala veche degradata la exterior (încă în uz), alături de şcoala nouă, apoi dărâmăturile unor clădiri vechi, la una păstrându-se doar bolţile pe care era înălţată. În sfârşit vedem o clădire cu două nivele în stil otoman, locuită şi în prezent, lipită de un rest al zidului de apărare.

Ajungem la moscheie, a cărei ziduri reprezintă un "lego" a tehnicii de construcţie pe o perioadă de 900 ani. Blocurile mari şi fereastra de tragere sunt rămăşiţele fortului cruciat (care avea şi biserică). Blocurile mici din stânga aparţin perioadei mameluce (1260-1516). Blocurile mici de deasupra ferestrei aparţin probabil perioadei otomane, iar blocurile de beton de sus sunt din epoca contemporană.

Mamelucii erau soldaţi sclavi convertiţi la islam care serveau califii

musulmani şi sultanii ayubizi în Evul Mediu. Majoritatea erau luptători de cavalerie şi au fost singurii războinici care luptau cu o sabie într-o mână şi cu o suliţă în alta, controlând astfel distanţele în lupta cu arme. Cu timpul au devenit o castă militară puternică şi au acaparat puterea pentru ei înşişi.

Dinastia mamelucilor a stăpânit timp de secole un teritoriu întins din Egipt până în Siria.

Fotografiez harta cu multitudinea de forturi cruciate din zonă, partea însemnată cu galben reprezentând fortul din Kalansua.

După ce ne descălţam şi femeile îşi acoperă capul, intrăm în moschee şi vedem interiorul construcţiei medievale frumos renovată.

De pe acoperişul moscheei se desfăşoară o frumoasă vedere panoramică a localităţii. Aşezarea din zare de pe coasta dealului este Tulkarem din Autonomia Palestiniană.

În drum spre locul de parcare a maşinilor, mai pozez o terasă cu flori, o clădire cu ficuşi şi în sfârşit statuia lui Saladin.

După o scurtă călătorie trecem prin mica localitate Ţur Iţhak întemeiată în 2007, unde un apartament de patru camere costă 1.300.000 shekeli (1shekel = 0,9 lei), cam jumătate de preţ faţă de Tel Aviv.

De pe un deluşor fotografiem aşezările din vale, cea din depărtare fiind Kalansua, iar cea din apropiere cu cariera în faţă este Taibe. Plantaţiile de măsline cam neglijate, aparţin unor locuitori din Taibe.

Ne oprim la un "mormânt de şeic", ca multe altele din ţară. Este vorba de locuri considerate sfinte pentru musulmanii localnici, deşi de multe ori nu se ştie cine este înmormântat acolo.

Deseori aceste monumente apar pe foste locuri de cult creştine sau evreieşti. Săpăturile de aici au dezvăluit urme de construcţii samaritene si o biserică bizantină.

Ajungem şi parcăm la Tira (24.000 locuitori) recunoscut ca oraş din 1991 şi-l întâlnim pe Naim, ghidul local.

La început, oamenii lucrau aici doar pământul, locuind la est de oraşul actual, apoi s-au hotărît să se stabilească cu toată familia pe locul actual. Majoritatea locuitorilor lucrează în afara oraşului dar la sfârşitul săptămânii se ţine un târg la care vin mulţi locuitori evrei din jur, mărfurile fiind mai ieftine, precum şi preţurile din magazine şi a meseriaşilor.

În anul 2010 salariul mediu era de 5.000 de shekeli faţă de 7.500 shekeli pe toată economia. Conform statisticii 40% din locuitori sunt sub limita sărăciei (un venit de 7.000 shekeli la o familie de 4 persoane).

Naim, care cunoaşte bine situaţia, ne spune că aceşti "săraci" au de multe ori mai mulţi bani decât el, lucrând la negru şi nedeclarându-şi veniturile.

În oraş există 33 de clanuri, alegerile municipale făcându-se mai puţin pe criterii politice ci pe baza alianţei clanurilor. Clanul este o familie extinsă care poate să aibe mii de membri, deobicei cu acelaşi nume.

Înainte de a se construi şoseaua (autostrada litoralului) prin cele două oraşe vizitate, trecea drumul de-a-lungul Palestinei (Drumul Mării) pe aici trecând Napoleon şi în 1898 împăratului Wilhelm al doilea al Germaniei, în vizita lui spre Ierusalim.

Naim relatează că fiind copil, un bătrân îşi aducea aminte de venirea împăratului Wilhelm, povestindu-i că abia pridideau să-i aşterne în faţă covorul roşu.

Facem o plimbare şi fotografiez o clădire cu lamâi la poartă, un sens giratoriu, primăria, alte clădiri, o floare de Senecio – Asteraceae, care a înflorit de timpuriu.

Ajungem la diuan (divan), un fel de casă tradiţională comunitară şi de cultură, ridicată de locuitorii cu stare. Aici se făceau adunări, muzică, circumcizia băieţilor (la 8-10 ani), etc.

Intrăm şi suntem primiţi cu ceai, cafea, prăjituri şi alte dulciuri. Fostul director al şcolii ne ţine o cuvântare fiind încântat de iniţiativa asociaţiei de a cunoaşte tradiţiile şi cultura locală.

Ne prezintă arborele genealogic a familiilor intemeitoare ale localităţii.
Urmează muzică arăbeasca, interpretată de un cântăreţ vocal acompaniat de oud, un instrument tradiţional arab ce seamănă cu chitara. Îi răsplătim cu aplauze.

Pozez fotografia cu tatăl, unchiul şi vărul directorului care este atârnată pe perete. Astăzi arabii nu se mai îmbracă cu haine tradiţionale.

Mulţumim călduros şi ne luăm rămas bun de la gazdele noastre, ultimul popas făcându-l la cofetăria tradiţională arabă Nazaret, unde cofetarul ne demonstrează cum se produce vestita prăjitură knafe. Cofetarul originar din Nazaret, ne spune că are mai mulţi fraţi, care au cofetării în diferite localităţi din ţară.

Tava se unge cu ulei de palmier, se aşează un strat de fidea foarte fină, produsă de către o fabrică din Nazaret, apoi se presează cu un fundel. În continuare se pune un strat de brânză dulce de capră (care spre mirarea noastră nu are deloc miros specific) şi se prăjeşte 3-4 minute. Când partea de jos devine arămie, se întoarce, se toarnă deasupra sirop fierbinte, se feliază şi se presara fistic măcinat. Se poate consuma pe loc, fiind foarte gustos şi nu exagerat de dulce.