Beduinii din Galileea (partea I)

Plecăm de dimineaţă cu autocarul şi ne oprim pentru micul dejun în localitatea Yokneam (traseul). Timpul este răcoros dar plăcut cu soare şi cer albastru fără nori. Parcul industrial al localităţii cuprinde printre altele 100-160 companii high-tech.

După o călătorie de o oră, coborîm la un punct de observaţie lângă cătunul arab creştin Tamra (se văd câteva case). De aici privim la aşezările de pe dealurile de dincolo de valea Izreel.
 

(click orice poză pt. mărire, F11 = tot ecranul)

Pozez muntele singuratic Tabor, pe vârful căruia se înalţă Biserica catolică franciscană a Transfigurării. Conform credinţei pe acest munte a avut loc transfigurarea Domnului. Mai există o biserică ortodoxă, înălţată în anul 1862 cu fonduri din România.

În anul 1799 în apropierea muntelui are loc o luptă a lui Napoleon cu mamelucii. Aproape de baza muntelui în stânga pozei se întinde satul arab Daburie, iar pe muntele mai îndepărtat se pot vedea o parte din cartierele oraşului Nazareth Ilit (Nazaretul de Sus). Pe versantul din faţă a muntelui Tabor se afla satul beduin Um Al Ghanam.



Această zonă numită Negevul Galileeii este destul de aridă, norii coborînd precipitaţiile înainte de a ajunge la partea răsăriteană a văii Izreel, iar solul conţinând bazalt îngreunează infiltrarea apei şi nu permite formarea izvoarelor. 

Beduinii nomazi au venit în regiune cu 300-350 ani în urmă, aşezându-se în regiunea răsăriteană nepopulată a Galileei Inferioare. Cei cca. 60.000 de beduini (22 de triburi) care locuiesc în prezent în Galileea, sunt diferiţi de cei din Negev. Vorbesc un alt dialect şi sunt aşezaţi în 16 sate recunoscute oficial, având toate serviciile şi facilităţile moderne.

Călătorim în satul beduin Shibli, care se afla pe versantul din dreapta a muntelui Tabor, care nu se vedea din punctul nostru de observaţie. Privim la casele frumoase ale satului şi intrăm în baraca construită în stil beduin a învăţătorului pensionar Diab Shibli.

Gazda ne aşteaptă cu ceai parfumat de plante şi începe să-şi depene povestea. În timpul războiului de independenţă a Israelului, deşi o parte a triburilor beduine au luptat de partea coaliţiei arabe, tribul shibli a rămas pe loc şi şi-a legat soarta de cea a Israelului.

Procesul de adaptare la viaţa modernă a fost lung şi anevoios. Cele două sate beduine Umm Al Ghanam şi Shibli au fost unificate administrativ în 1992, astăzi având o populaţie de aproximativ 6000 locuitori.

Un procent ridicat de elevi ai liceului din localitate reuşesc să ia bacalaureatul şi să urmeze apoi studii superioare. În familia lui Diab soţia şi fata sunt asistente medicale la spital, un băiat este contabil, iar celălalt lucrează în high-tech la New York.

Mulţi tineri se voluntariază în armată (armata nefiind obligatorie pentru beduini). Deşi unul din localnici are o soţie suedeză, marea majoritate se căsătoresc în cadrul tribului, ceea ce duce la o frecvenţă crescută a bolilor genetice. Astăzi se fac analize prenatale pentru o parte din aceste boli.

În continuare vizităm micul muzeu a lui Diab cu obiecte beduine tradiţionale. În afară de ţesăturile multicolore şi obiectele de ceramică, mi-au atras atenţia: mojarul de mărunţit boabele de cafea, instrumentul muzical cu o coardă (rebab), unealta pentru treieratul cerealelor (incrustat cu pietre), unealta pentru semănat (cu o sumedenie de găuri), plugul de lemn.

La plecare mai fotografiez odată strada principală a satului.

Trecem printr-o zonă cu livezi întinse de măslini, iar în zare, întins pe o coastă, se vede satul Mrar (Mghar), deosebit prin faptul că are o populaţie amestecată de druzi, arabi musulmani şi arabi creştini.

Ajungem în Salame, sat fondat în 1979 având 3000 locuitori, cu multe case noi şi moschee.

Ne aşteaptă Ziad, într-o construcţie beduină de tip cort-baraca.

În curte vedem fel de fel de obiecte vechi atârnate în pom, un fel de micromuzeu beduin la vederea tuturor.

Ne serveşte cafea aromată cu seminţe de Elettaria cardamomum (plantă din Asia de Sud-Est). Cafeaua se prepară din boabe proaspăt mărunţite într-un mojar de cafea din lemn.

Gazda ne demonstrează cum cu ajutorul pistilului poate să bată mojarul în ritm de dans sau cântec. Există şi un ritm de doliu şi unul de alarmă pentru toţi membri tribului. Cafeau este fiartă în vase speciale.

Beduinul trebuie să primească un oaspete indiferent cine este, neavând voie să-l întrebe timp de 3 zile şi o treime de zi, cine este, de unde vine, unde merge şi ce vrea. Îl va servi cu cafea, care în deşert era produsul cel mai scump (lua peste 100 zile-cămilă să fie adus din Iemen), va sacrifica un animal din turmă, va avea grijă de calul sau cămila oaspetelui.

Dacă oaspetele nu îşi bea cafeaua, înseamnă că doreşte ceva: mâna unei fete din familie, să cumpere iapa de rasă, o sabie să încheie o socoteală, etc. Un alt obicei este focul aprins aproape de intrarea cortului. Semnificaţia: sunt acasă; totul este în regulă; puteţi veni la o cafea.

Ziad ne descrie procesul dureros de trecere de la viaţă nomadă la cea stabilă. Strămoşii lui vin din Irak şi se aşează în Valea Izreel. Păstorii trec treptat şi la agricultură. Funcţionarii otomani, înscriu terenurile pe numele familiei în cartea funciară, fără acordul ei.

Neplătind impozitele, după un timp vine efendi cu oameni înarmaţi şi îi ameninţă că în caz de neplată vor lua femeile şi fetele în serai la Istanbul. Pentru un beduin asta este o jignire enormă. Şeful familiei le spune ca deocamdată să lase la o parte ameninţările şi să bea o cafea.

Turcii intră în cort dar cafeaua fiind mojarată în ritm de alarmă, apar toţi bărbaţii tribului înarmaţi. În lupta care urmează sunt ucişi patru beduini şi toţi turcii înafară de unul, pe care-l trimit dezarmat şi desculţ, să vadă oficialităţile ce păţesc cei ce pizmuiesc la femeile beduinilor. Beduinii părăsesc apoi degrabă locul, ca turcii să le piardă urma.

După stabilirea în locul actual, după spusele lui Ziad, ultimul beduin din familie a fost tatăl lui, care refuză să locuiască în casă, unde "nu poate vedea şi auzi ce se întâmplă în jur".

El este "pe jumătate beduin": locuieşte în casă cu toate facilităţile, are internet, dar cunoaşte multe tradiţii beduine şi din când în când adună plante de câmp şi găteşte mâncăruri tradiţionale.

Fiica este beduină "pe un sfert": cunoaşte puţine tradiţii şi preferă hamgurger faţă de bucatele beduine.

Şi aici o parte a tinerilor se voluntariază în armată, creşte numărul celor cu studii superioare, iar natalitatea este în scădere. Există un proces de islamizare, pe care Ziad îl explica ca o căutare a identităţii, beduinii pierzându-şi tradiţiile, nefiind nici palestinieni şi nici evrei.

Continuare în partea II.

Publicat pe Xcursii prin Țara Sfântă