Muntele Tabor şi lacul Hula

De această dată, urcăm pe muntele Tabor în căutarea frumoasei flori galbene Sternbergia clusiana Amaryllidaceae după o scurtă introducere istorică a ceea ce este cunoscut și ca "Muntele Schimbării la Față" de către credincioșii creștini. 

Apoi coborâm în Valea Hula, un paradis al celor 500 milioane de păsări migratoare care traversează Israelul de două ori pe an în zborul lor dintre Europa/Asia și Africa.

    Muntele Tabor este situat în Galileea Inferioară, la 18 km vest de Marea Galileei (harta). Deşi are forma unei cupole ce se ridică abrupt din suprafeţele cu pante domoale, nu este o formaţiune vulcanică. 

    La poalele lui trece drumul spre Damasc, de-a-lungul istoriei muntele având o importanţă strategică. Aici a avut loc bătălia muntelui Tabor dintre israeliţi şi canaaniţi din secolul 12 î.e.n., iar în anul 1899 la poalele lui s-a luptat Napoleon cu mamelucii. 

    Conform credinţei creştine, aici a avut loc transfigurarea Domnului, muntele fiind cunoscut de credincioși drept Muntele Schimbării la Față. Inițial câțiva munți diferiți în zonă erau identificați drept locul Transfigurării, până ce patriarhul Chiril al Ierusalimului a scris în anul 348 că muntele Tabor ar fi de fapt muntele cel mai potrivit, fiind mai apropiat de locurile unde a trăit Isus.

    Pe acest munte au fost clădite de-a lungul secolelor câteva biserici bizantine fortificate, distruse până la urmă în urma invaziei musulmane din secolul VII. Cruciații au reușit să recucerească zona în secolul XI întemeind Regatul Cruciat al Ierusalimului, și au reconstruit o noua biserică aici, dar după retragerea lor din țară două secole mai târziu, aceasta a fost din nou distrusă.

     Între anii 1919 şi 1924, după retragerea otomanilor din țară și intrarea englezilor pe urma primului război mondial, s-a construit impunătoarea biserică franciscană (romano-catolică) a Schimbării la Față sau a Transfigurării pe vârful muntelui.

    Tot aici se afla mânăstirea și biserica ortodoxă, mai modestă în exterior, dar cu picturi frumoase în interior, construite începând cu anul 1862 de doi călugări români: Irinarh Roseti de la mânăstirea Neamț și ucenicul său Nectarie Banul, cu fonduri din România. Aceasta este considerată prima construcție bisericească română în Țara Sfântă, care a trecut apoi în custodia Patriarhiei Ierusalimului ortodoxe grecești.

    Ţinta inițială a plimbării de azi este frumoasa floare galbenă de Sternbergia clusiana Amaryllidaceae, care înfloreşte în perioada aceasta, pe unul din versanţii muntelui.

    Urcăm cu maşina pe serpentine ceva mai mult de jumătatea distanţei până la vârf, parcam, apoi ne angajăm pe o potecă de vreo 6 km care înconjoară muntele. Primele flori prinse în obiectiv sunt cochetele ciclamene (Cyclamen persicum Myrsinaceae).

    La poalele muntelui se vede satul arab Daburie.
   

    Muntele Tabor a fost defrişat în perioada otomană şi replantat sub guvernarea israeliană cu specii autohtone şi conifere (detalii in articolul de aici). 

    Fotografiez un arbust cam prăpădit de Cercis siliquastrum Fabaceae, numit de către englezi arborele lui Iuda, culoarea florilor amintind de îmbujorarea lui Iuda, de ruşine că l-a trădat pe Domnul. 

    Un pin mititel încearcă să se ridice din solul pietros.

    Ajungem la teritoriul unde florile de Sternbergia îşi scot printre pietre căuşele galbene. 

    Mai fotografiez nişte frunze de Asphodelus (familia Liliaceae), care seamănă cu ale narcisei. 

    Frunzele cărnoase mai late sunt ale plantei otrăvitoare Urginea maritima Asparagaceae. 

    Bulbul care se foloseşte şi ca raticid, se înfige în fiecare an tot mai adânc în sol, fiind folosit de către arabi la însemnarea hotarelor dintre ogoare, planta crescând şi după ce terenul a fost arat.
    Florile galbene aparţin unui soi de eucalipt.

   Pozez un grup de Arisarum vulgare Araceae, din aceiaşi familie cu rodul pământului din România.

   Descopăr o floare singuratică de brânduşă de toamnă din specia Colchicum stevenii Liliaceae.

    Arborele cu floricelele "globuloase pufoase" , frunzele înguste şi ramurile "plângătoare" este Acacia fam. Fabaceae.

    Mai pozez nişte frunze şi flori de ciclamen. 

    
Trecem într-o zonă unde predomina coniferele.

   Tufa veşnic verde de Pistacia lentiscus Anacardiaceae cu fructele roşii conţine o răşină aromată, folosită încă din antichitate ca "gumă de mestecat".

   Ne entuziasmează descoperirea frumoaselor flori imaculate de şofran cu simetrie trigonală, din familia stânjenelului (Crocus hyemalis Iridaceae).

   În vale se întrezăreşte satul de beduini Shibli.

    În războiul de independenţă din 1948 forţele israeliene ocupă muntele Tabor şi beduinii care au luptat împotriva lor au fost forţaţi să treacă în Siria şi Iordania. Clanul Shibli a refuzat să-şi părăsească pământurile şi a rămas (vezi vizita satului aici).

    Spre deosebire de beduinii seminomazi din Neghev, majoritatea beduinilor stabili din Galileea s-au integrat în societatea israeliană, mulţi înrolându-se în armată. Într-un zbor recent de la Bucureşti la Tel Aviv, am stat lângă două tinere beduine din satul Shibli care studiază medicina în Bucureşti.

     Aproape de sfârşitul traseului, descoperim spre surprinderea noastră, un grup de mândre narcise ce privesc spre noi cu nonşalanţă (Narcissus tazetta Amryllidaceae). 

    După o călătorie de o oră ajungem la parcul Agamon Hula (harta). Valea Hula se afla în nordul ţării pe falia siriano-africana având o altitudine de aproximativ 70 m şi o suprafaţă de 177 kmp. Fiind ca o covată între versantele abrupte ale munţilor Naftali spre apus şi a Înălţimilor Golan spre răsărit, înainte de anii 50 se află aici un lac şi mlaştini întinse, apele Iordanului fiind împiedicate să se scurgă de către un prag de bazalt (vezi video Google Earth).

       Mlaştinile Hulei se caracterizau printr-o deosebită bogăţie biologică. Un călător din 1882 consemnează că este unul din cele mai bune terenuri de vânătoare, unde trăiesc pantere, leoparzi, urşi, zimbri, lupi, vulpi, şacali, hiene, gazele şi vidre. Era un important loc de escală a păsărilor migrând de-a-lungul faliei Siriano-Africane între Africa, Europa şi Asia, dar şi locul de înmulţire a ţânţarului anofel, zona fiind bântuită de malarie (vezi povestea suprinzătoare a eradicării malariei din Israel aici). 

    Pentru a reda terenul agriculturii, între anii 1951-58 au loc lucrările de asanare a mlaştinii prin adâncirea mătcii Iordanului şi săparea unor canale de deviere. Solul asanat format din turbă s-a acoperit de praf, iar în interior turba se aprindea spontan şi ardea mocnit. Au fost cazuri când fermieri au căzut cu tractorul în gropi cu turbă arzândă. După ce prin reglarea stăvilarelor s-a ridicat nivelul apei freatice, terenul a devenit apt pentru agricultură, dar multe specii endemice (peşti, batracieni, etc) au dispărut, iar marea Galileei a fost poluată cu chimicalele folosite de fermieri. 

     În anul 1963, în sud vestul văii, s-a recreat un mică mlaştină cu trestie de papirus (este graniţa nordică de răspândire a plantei), devenind prima rezervaţie naturală a Israelului. 

    În anul 1990 s-a creat parcul Agamon Hula, o parte a văii fiind reinundată, formând un lac de 100 ha, cu insuliţe. Apa este condusă prin canale şi nivelul apei este reglat cu ajutorul stăvilarelor. 
    De când s-a reinundat o parte a văii a reapărut broasca pătată endemică (Latonia nigriventer), care se credea că a dispărut. 

    Parcul a redevenit o escală a păsărilor migratoare din Europa spre Africa şi înapoi şi o atracţie turistică. 
     Începem vizita în amurg (ca să asistăm la hrănirea cocorilor) cu o remorcă trasă de un tractor, închisă pe trei laturi, pentru a nu speria păsările. 

    Trecem pe lângă canale străjuite de trestie şi pe lângă terenuri agricole. 

    Vedem o nutrie, un rozător semiacvatic originar din America de Sud. 

    Nutria a fost adusă în ţară pentru blana sa. Un număr de animale care au scăpat din captivitate, s-au naturalizat şi înmulţit. Nutriile sapă galerii pe malurile canalelor, provocând uneori prăbuşirea lor. Deşi blana nu mai are cerere, din când în când numărul lor excesiv trebuie rărit prin vânare. 
    Primele păsări văzute sunt câţiva bâtlani (stârci). 

    Pe canale "navighează" raţele sălbatice. 

    Deodată ne pomenim în faţa unei mase enorme de cocori, care fac o gălăgie apreciabilă, scoţând sunete disonante. Este mijlocul lor de comunicare. 

    În fiecare toamnă fac escală aici în drumul lor spre Africa, cam 100.000 de exemplare, care vin din Europa de nord şi Rusia. 

    Zborul îl execută în cunoscuta formaţie V. Fiecare pasăre beneficiază de componenta ascendentă a vârtejului provocat de aripile păsării din faţa ei, care îi uşurează greutatea. De exemplu într-o formaţie de 25 exemplare efortul necesar înaitării scade cu 65%, iar distanţa de zbor poate creşte cu 71%. Desigur, pasărea din capul formaţiei nu beneficiază de uşurarea zborului, dar "conducătoarea" este schimbată în mod ciclic, surplusul de efort fiind împărţit egal între toate participantele la zbor.
Formaţia V a fost adoptată şi de către aviaţia militară,ducând la economie de combustibil şi creşterea razei de acţiune.

      Deoarece cocorii făceau mari pagube agricultorilor in timpul escalei, s-a hotărât să li se împrăştie grăunţe pe teritoriul parcului. Ca urmare, un stol de aprox. 35.000 exemplare iernează aici iar restul pleacă în Africa. Încă nu se ştie care vor fi implicaţiile hrănirii lor pe termen lung, dar se încearcă să se amâne pe cât posibil începerea hrănirii lor şi să li se dea numai cantităţi minime, pentru a favoriza continuarea migraţiei spre Africa. Prezenţa lor 3 luni pe an, a devenit o atracţie turistică. 

    Asistăm la împrăştierea boabelor de porumb de un aparat tras de un tractor. Îngrămădirea păsărilor (în mers şi în zbor) în jurul tractorulul, este un spectacol deosebit. 

    Se împrăştie zilnic 7 tone de porumb, costul pe trei luni ridicându-se la peste 2 milioane lei (leul este aproximativ echivalent la ora actuala cu şekelul israelian). Suma este acoperită parţial de către agricultori şi de veniturile din turism. 

    Pe înserate, după terminarea "mesei", cocorii se îndreaptă în zbor, stoluri, stoluri spre lac, unde vor înnopta. Lacul de 1 km pătrat are adâncimea numai de 30 cm, nivelul apei fiind menţinut constant. 

    Cocorii înnoptează în lac din două motive: sunt mai apăraţi de răpitori (pisica de baltă, vulpea, lupul care se mai aventurează din Înălţimile Golan). Pisica poate totuşi să intre şi în apă. În al doilea rând, stând cu picioarele în apa mai caldă decât aerul, fac economie de energie.

      Întunecându-se treptat nu am mai reuşit să fac fotografii, dar am văzut pe lac şi un pelican singuratic. Ghidul ne-a povestit că de câţiva ani trăieşte aici, iernează împreună cu cocorii şi este vizitat în fiecare an de către perechea lui. Fiind examinat de veterinar s-a constatat că are alice într-o aripă. Pelicanul este cea mai mare pasăre de apă, un exemplar putând ajunge la greutatea de 10 kg. Escala pelicanilor în drum spre Africa a dus la devastarea eleşteelor kibutzurilor din zonă. Kibutznicii mai trăgeau în ei ca să-i îndepărteze. Azi este interzisă împuşcarea lor, deasupra eleşteelor s-au întins plase şi este permisă folosirea petardelor. 

     În cursul celor 2.5 ore cât a durat drumul de întoarcere spre casă, am continuat să comentăm entuziaşti "spectacolul păsăresc". Vezi si videouri (youtube): 1, 2, 3, 4, 5

Publicat pe Xcursii prin Țara Sfântă