12 februarie 2017


Deșertul Negev apusean: beduini, ruine otomane și britanice și căi ferate abandonate


Plimbare prin deșertul Negev, înverzit parțial după ploi. Vom face cunoștință cu beduinii, apoi cercetăm vegetația de-a lungul râurilor (seci!) Patish și Ofakim.
Discutăm și puțină istorie pe marginea ruinelor otomane și englezești și a căii ferate folosite în primul război mondial.

Negevul (pronunțat Neghevul) este partea de sud a Israelului, reprezentând mai mult de jumătate din suprafața țării. Are forma unui triunghi cu vârful spre sud, capitala regiunii fiind orașul Beersheba. Media precipitațiilor anuale a acestei regiuni scade treptat de la 300 mm/an la granița nordică, până la 25 mm/an la extremitatea sudică (orașul Eilat). Pe lângă orașul Beersheba media precipitațiilor anuale ajunge la 200 mm/an, aceasta constituind granița "oficială" a deșertului.



Deși partea nordică este semiaridă, astăzi aceasta reprezintă zona agricolă cea mai importantă a țării. Irigațiile au început în anul 1964, prin inaugurarea unui sistem hidrotehnic (transportorul național al apei), lung de 130 km, care aducea apă din marea Galileei. De-a-lungul deceniilor suprafețele agricole s-au extins mult.

Astăzi apa pentru irigații provine în cea mai mare parte din apă de canal recondiționată, a cărei calitate se apropie de cea a apei de băut. Se mai utilizează apa de mare desalinizată, iar în cantități mici și apa locală de profunzime, care este sălcie. Conductele acestor trei feluri de apă sunt vopsite în culori distincte.

Plecăm dis-de-dimineață cu autobuzul. Traversând Neghevul de nord se văd livezile și ogoarele înverzite după ploile firave din luna decembrie.
Nu reușesc să fac fotografii de calitate din mersul autobuzului.





După o călătorie de două ore și jumătate ne oprim la un popas în apropieriea Beershebei, unde luăm un mic dejun frugal.

Ne aflăm lângă localitatea Rahat, singurul oraș beduin din lume, cu 60.000 de locuitori.


În Neghev trăiesc aproximativ 250.000 de beduini. Foști nomazi și semi nomazi, cam jumătate locuiesc în localități recunoscute de stat, restul fiind împrăștiați în mici așezări neoficiale, constituite dintr-un fel de barăci, fără curent electric, rețea de apă sau canalizare. Statul face eforturi să-i realoce în localități moderne, dar beduinii nu vor să renunțe la pământurile pe care le ocupă fără acte oficiale, iar pentru unii este dificil să se acomodeze la viața urbană.





Beduinii reprezintă populația cea mai săracă din Israel, cu un mare procent de șomaj. Numai 4% absolvă liceul și 0.6% au educație universitară.


Aproximativ 1.600 de beduini se înrolează în armata israeliană.


Lângă Rahat s-a deschis o unitate industrială, care poate să le ofere locuri de muncă.

Aproximativ 30% mai practică în mod neoficial poligamia tradițională. Coform coranului, bărbatul poate să aibe până la patru neveste, iar unele mirese sunt aduse din fâșia Gaza sau Iordania unde nivelul de trai este mai scăzut.


Multe femei sunt analfabete, iar natalitatea beduinilor este printre cele mai mari din lume, populația dublându-se la fiecare 15 ani. Natalitatea mare este favorizată și de alocația pentru copii, de care beneficiază toți cetățenii israelieni, inclusiv beduinii. În plus numai una dintre soții are voie să rămână căsătorită oficial cu soțul, celelate declarându-se singure sau divorțate și deoarece n-au niciun venit oficial, acestea beneficiază și de ajutor social semnificativ. Astfel la o familie formată dintr-un bărbat, 4 femeii și 12-18 copii se adună o alocație semnificativă.


După o scurtă călătorie ne oprim în apropierea graniței deșertului, zonă cu precipitații anuale de 200-250 mm/an. Aici nu mai sunt culturi agricole, iar solul este constituit din loess, format prin depunerea prafului adus de vânt.

Fotografiez un șir de tamarisci.


Tamariscul este un tufiș sau arbore adaptat climei secetoase. Rădăcinile absorb apa și sarea din profunzime, iar frunzele mici ca niște solzi au glande care secretă soluție sărată. Pe pământul uscat și sărăturat de sub tamarisc nu crește nici o altă plantă.

Frunze și flori de tamarisc
Frunzele verzi ca un pămătuf sunt de Asphodelus aestivus LILIACEAE, geofit răspândit în tot bazinul mediteranian. Frunzele sunt otrăvitoare fiind evitate de către turmele de oi și capre, dar le pot consuma vara după ce se veștejesc.


Șirul de vegetație indică traseul râului Patish (Ciocan).


În Neghev râurile curg doar în anotimpul ploios.

Frunzele de Atriplex halimus AMARANTHACEAE au un gust sărat, aceasta datorându-se eliminării excesului de sare. Se dezvoltă pe solurile sărăturate calcaroase și în văi.



Valea este plină de arbori din genul Accacia MIMOSACEAE.



Ajungem la un pod de cale ferată construit de turci în timpul primului război mondial. Armata turcă îndrumată de consilieri germani, era interesată să ocupe canalul de Suez. Pentru aprovizionarea trupelor, căile ferate au fost extinse, ajungând până la Beersheba (continuându-se apoi spre Koseima din peninsula Sinai) și în paralel până în fâșia Aza (Gaza). O mare parte a pădurilor din Palestina au fost defrișate de otomani pentru a utiliza lemnul la traverse de cale ferată și combustibil pentru locomotive.



Pornim de-a-lungul râului Patish, pe traseul căruia crește o vegetație mai bogată.



Tufișurile de Thymelaea hirsuta THYMELAEACEAE, cu frunzele mici solzoase, înfloresc aproape tot timpul anului. Aceeasi plantă poate să înflorească alternativ în anotimpuri diferite cu flori femenine sau masculine. Este avantajată de faptul că nu este păscută de ierbivore.



Ziziphus spina-christi RHAMNACEAE, este un arbore african cu ramurile spinoase. Conform unei legende, coroana de spini de pe capul mântuitorului ar fi fost confecționată din ramurile aceste plante. Înflorește și fructifică de câteva ori pe an, fructele mici și cu sâmburele mare fiind comestibile. 





Ne contiruăm drumul.




Arborii din poze sunt tot din genul Accacia.




Ne apropiem de un grup de arbori de accacia deosebit de înalți, care cresc pe malul râului și poposim
la umbra lor.



Pornim din nou la drum.



Pe alocuri lângă cursul apei crește trestia.



Ploile pot săpa șanțuri adânci în solul de loess friabil.





Pe de altă parte s-au săpat șanțuri artificiale în care se adună apa de ploaie, favorizând creșterea arborilor. Unii susțin că arborii înalți atrag cuibărirea păsărilor răpitoare, amenințând speciile de rozătoare și reptile autohtone, unele endemice. Această controversă încă nu este rezolvată.



Fructele galbene din genul Solanum SOLANACEAE nu sunt comestibile.


Fotografiez un eucalipt.


Din cele peste 700 specii de eucalipți majoritatea native din Australia, câteva au reușit să se aclimatizeze în Palestina când au fost aduse începând din anul 1860. La început s-au plantat mai mult în zonele mocirloase, crezându-se că ar putea seca mlaștinile.

Unii susțin că este o specie invazivă care îngrădește flora autohtonă și pot provoca accidente prin ruperea spontană a unor craci masive. Pe de altă parte este un arbore melifer, producător de masă lemnoasă și există deja pădurici cu acest arbore, a căror frumusețe a fost deja cântată de către poeți.

Ajungem la fântâna Hellmuth construită de către englezi pentru beduini după cucerirea Palestinei.




Planta Nicotiana glauca SOLANACEAE este o specie invazivă de tutun din America de Sud. Crește sub formă de tufiș cu flori tubulare. Există peste 100 specii de tutun.




Urmele sunt lăsate de către motocicliști care se aventurează pe panta abruptă.


Arborii de accacia din deșert au această formă caracteristică de umbrelă.


Tufișul cu ramurile spinose și frunzele cărnoase este Lycium shawii SOLANACEAE.



Fântâna Ophakim ("orizonturi" în ebraică) a fost săpată în anul 1894 de către otomani lângă cetățuia cu același nume și vândută apoi beduinilor.



Ne întoarcem spre autobuz de-a-lungul râului Ophakim.





Într-un șanț, o narcisă singuratică - Narcissus tazeta AMARYLLIDACEAE, își ridică inflorescența elegantă și imaculată.


Urcam spre cetățuia Patish ("ciocan" în ebraică), construită de către otomani în anul 1894 peste ruinele vechiului oraș bizantin cu același nume din secolul 3-7 e.n.





Cetățuia servea la stabilirea ordinii în Neghevul apusean, unde izbucneau conflicte între triburile beduine, în plus era punct de graniță și vamă.

După încercarea nereușită a turcilor de a ocupa canalul de Suez, forțele britanice recuceresc peninsula Sinai (care aparținea Egiptului) și în anul 1917 încep ofensiva în Palestina. După două încercări nereușite să ocupe Aza, colonelul Richard Meinertzhagen se apropie de cetățuia Patish. Turcii trag și îi rănesc calul. Colonelul scapă nevătămat, dar lasă pe câmpul de luptă o servietă cu planurile detaliate a cuceririi Azei. A fost o stratagemă britanică, trupele de ostași britanici australieni și neozelandezi conduse de generalul Allenby ocolind Aza și atacând prin surprindere, ocupă Beesheba în noiembrie 1917. A fost una din ultimele operații din istoria războaielor în care trupele de cavalerie au ieșit învigătoare. Ulterior cade și Aza, iar turcii se retrag pe o nouă linie defensivă. Mai multe detalii în excursia de aici.

Vedem câteva ogoare lângă o așezare.


Ne oprim la un pod de cale ferată construit de britanici după cucerirea Palestinei. Ecartamentul căii ferate englezești nu se potrivea cu cea turcească, astfel că britanicii demontau liniile turcești și foloseau o parte din materiale.



Spre surprinderea mea, într-un perimetru de câțiva zeci de metri pătrați, unde probabil e mai multă umezeală, descopăr o bogăție de flori. Micuțele, galbenele și modestele Senecio vernalis ASTERACEAE.



Un gen neidentificat din marea familie BRASSICACEAE iși expune florile albe în formă de cruce, "rujate" cu violet.


O specie de mușețel local - Antemis palestina ASTERACEAE.



Urcăm pe movila unde se află monumentul unității de comando Shaked, care a funcționat între anii 1955-1978. La început a fost constituită din 10 luptători evrei, beduini și druzi, îmbrăcați în haine civile, care purtau arme nemilitare și circulau în automobile civile. Misiunea era să vină în contact și să neutralizeze spionii și teroriștii care se infiltrau în Neghev din țările vecine. Patrulau și în Sinai, fâșia Aza și Iordania, dând dovadă de profesionalism, îndrăzneală și creativitate.


Cu timpul, numărul lor a crescut mult și s-a constituit o unitate de comando. În războiul din 1973, aproape jumătate din luptătorii unității au căzut în cursul traversării canalului de Suez în Egipt. A funcționat ca unitate independentă până în anul 1978, când a fost transferată în cadrul unui regiment de infanterie blindată.



La întoarcere mai fotografiez un ciuline din genul Onopordum ASTERACEAE înflorit cam devreme.



Floarea galbenă, "matură, cam neglijentă, dar încă atrăgătoare", este Verbesina encelioides - ASTERACEAE, o plantă invazivă din America de Nord.


În apropiere s-au sădit arbori și s-a creat un părculeț cu bănci.


Tufișul cu desișul de ramuri este Ephedra foeminea EPHEDRACEAE. Genul are multe specii și conține efedrină cu efect simpatomimetic, utilizat în medicină.



Ne întoarcem la autobuz unde suntem serviți cu prăjituri, cafea și ceai, apoi urmează drumul de întoarcere, ajungând acasă pe întuneric.



Vezi și:



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu